Loc despre cultură altfel

Cronică de film – Cinecultura 2015

Am vizionat cinci filme din cele unsprezece care au fost proiectate în Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara, în cadrul celei de-a șasea ediții a Festivalului Cinecultura. Filmele au fost recomandate de către lectori străini ai Universității de Vest, având drept scop creșterea interacțiunii culturale.

Cel mai mult mi-a plăcut filmul austriac „Deine Schönheit Ist Nichst Wert” („Frumusețea ta nu valorează nimic”), care ilustrează povestea unei familii de refugiați din Turcia, tatăl făcând parte din gherilele kurde, mama fiind turcoaică. Fiul cel mare este extrem de supărat pe tată, pentru că i-a părăsit pentru a lupta în munți. În mijlocul certurilor interminabile, copilul cel mic, Veyzel, de doisprezece ani, evadează într-o lume paralelă, în care trăiește o frumoasă poveste de dragoste cu colega sa, Ana.

Deine Schönheit Ist Nichst Wert

Deine Schönheit Ist Nichst Wert

Am fost impresionat de sensibilitatea cu care regizorul surprinde legăturile dintre cei doi preadolescenți. Timiditatea cu care Vezyel o privește pe Ana, evitarea privirilor, emoția copilărească, atingerea mâinilor sunt înfățișate într-o dimensiune pură, specială. Hüseyin Tabak ne spune cu mijloacele artei cinematografice o poveste de dragoste din care lipsește orice fel de tensiune sexuală și care se împlinește prin simpla atingere a mâinii persoanei iubite.

Sentimentul de dragoste pe care îl trăiește Vezyel, un băiat kurd refugiat, măcinat de problemele părinților săi, care nu are o identitate etnică bine conturată, neștiind limba în care ar fi trebuit să îşi facă lecţiile, poate reprezenta rezolvarea unor obstacole aparent imposibil de ocolit. La polul opus, filmul francez „17 Filles” („17 fete”), în regia lui Muriel & Delphine Coulin, prezintă reacţia unor adolescente care au nevoile de bază asigurate, trăind într-o societate occidentală copleșită parcă de criza lipsei unui scop real în viață.

Cele 17 fete se hotărăsc să rămână însărcinate în acelaşi timp. Este o diferenţă uriaşă de atmosferă între cadrele cu fereastra strâmtă, unde Veyzel evadează din mijlocul certurilor familiei sale, pentru a visa la Ana şi mansardele sterpe unde îşi petrec timpul liber de acasă majoritatea fetelor care îşi doresc ceva mai mult decât să-şi copieze părinţii.

17 Filles

17 Filles

La un moment dat, Veyzel se plimbă o zi întreagă cu Ana într-un tramvai, ținând-o de mână. În celălalt film, fetele, gravide, se duc la o petrecere pe plajă, unde două dintre acestea, rămânând însărcinate cu același băiat, îl sărută fără niciun fel de resentimente. Este diferenţa dintre adolescenții unui Occident sătul parcă să mai conducă destinele civilizaţiei umane (abordarea este franceză, însă inspirată din fapte reale petrecute la un liceu din Statele Unite) şi cei ai unei Europe de Est unde inventivitatea şi vitalitatea sunt esențiale în a depăși momente în care inclusiv nevoile de bază ale familiei (adăpost, hrană, medicamente etc.) sunt puse în pericol.

„Love Building-ul” românesc (cel care a şi deschis festivalul luni, 09.03.2015) pare prins la mijloc între cele două extreme prezentate anterior. Filmul prezintă într-o abordare comică povestea mai multor cupluri care se duc într-o tabără pentru a-şi repara relaţiile ajunse într-un moment critic. Pe lângă jocul actoricesc excelent al lui Dorian Boguţă, unul dintre cei trei terapeuţi, el însuşi ajuns cu relaţia în “no man’s land”, am remarcat o uşoară artificialitate asumată intenţionat de către regizoarea Iulia Rugină. S-ar putea ca, din această pricină, unii să considere filmul ipocrit şi snob şi să nu guste poantele. Dar mie tocmai încercarea comică de a surprinde latura cosmetizată a dragostei mi-a plăcut. Pentru că în dragoste şi în război nu sunt reguli, iar „Love Building“ se aventurează chiar în zona lipsei de reguli.

Love Building

Love Building

Festivalul s-a încheiat cu două filme de război. „Nebeska Udica” surprinde încercarea unor tineri de a reconstrui un teren de baschet, în timpul bombardamentelor americane generate de conflictul din Kosovo, iar „Răsărit pe strada tristă” prezintă povestea unei familii din Armenia, afectată de criza destrămării Uniunii Sovietice şi a conflictului cu Azerbaidjanul, pentru enclava Nagorno Karabah. Filmul sârbesc a fost net superior ca abordare şi atitudine, aducându-mi aminte de sârbii care dansau pe poduri, îmbrăcaţi în costume populare, atunci când americanii le tocau infrastructura. Tinerii sunt îndrăgostiţi de baschet (unul dintre ei jură că nu ar bombarda în veci patria lui Michael Jordan), au planuri de viitor, se întâlnesc seara la o bere, organizează petreceri cu grătare printre clădirile ruinate – este superbă scena cu sârbii la grătar, ascultând faimoasa piesă a lui The Beach Boys, Kokomo, în timp ce se declanşează alarma antiaeriană. În cealaltă parte, filmul armean ar fi fost un fel de Moromeţii destul de reuşit dacă regizorul nu ar fi îngroşat tuşele dramatice, oferindu-ne de multe ori cadre interminabile cu aceeaşi melodie tristă, cântată de o bătrână oropsită. Totuşi, “Dawn On The Sad Street” oferă un final interesant, aducând mesajul pacifist al unei generații sătulă de războaie.

Ciprian Baciu

Postat pe martie 17th, 2015 de Alexandru.

Comentarii

Lasati un raspuns

Adresa de email nu va fi publicata.

Puteti folosi aceste HTML tag-uri si attribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>