Loc despre cultură altfel

Cronică de film – De ce eu? (Tudor Giurgiu)

De ce eu?

….. am vizionat acest film? Răspunsul la întrebare pare a fi, în cazul meu, pentru că Aferim! se lansează mai târziu și nu am avut de ales.

Filmul lui Tudor Giurgiu a fost lansat la Berlinala de anul acesta, secțiunea Panorama, și se inspiră din povestea reală a procurorului Cristian Panait, care s-a sinucis la doar 29 de ani, în anul 2002, după preluarea unui caz de investigare de luare de mită.

Până la premiera deja binecunoscutului Aferim!, m-am dus la filmul lui Tudor Giurgiu pentru a vedea de ce presa străină numește acest film de ficțiuneo-documentaristică o peliculă kafkiană despre sistemul juridic post-decembrist din România.

Povestea o știți poate din presa vremurilor sau poate că ați aflat-o acum cu toată vâlva creată în jurul filmului, premiera națională atrăgând personalități importante din domeniul politic și juridic românesc. Procurorul Cristian Panduru (adevăratul Cristian Panait) anchetează într-un caz de luare de mită un magistrat orădean, Bogdan Leca (Alexandru Lele). Dovezile par imbatabile dar anchetatul se opune cu ferocitate demersurilor legale. Bogdan Leca e jucat de Alin Florea care pare un verișor european al actorului de marcă hollywoodiană, Jack Black. Scena în care se încearcă demararea percheziției oficiale în casa lui Leca e demna de televiziunile românești și de bălăcăreala absolut ilogică și de-a râsul plânsul pe care o mai vezi și azi pe anumite canale selecte. Dar tensiunea e una reală și are o veridicitate care pe parcursul filmului , deși e inspirat dintr-un caz real, rămâne totuși în cel mai pronunțat moment al ei, aici.

sursa foto radiotimisoara.ro

sursa foto radiotimisoara.ro

Ce urmează mai pe urmă e investigația pe care o conduce Panduru pentru a descoperi adevăratele dedesubturi ale cazului și mașinăria colosală, acea caracatiță coruptă formată în sistem care cuprinde și anumite departamente juridice.

Panduru suferă din ce în ce mai mult de accese de paranoia, transpuse în film prin cadre întunecate, obsesive, desfășurate pe note muzicale de pian, care nu prevestesc nimic bun. Filmul se derulează alene, parcă trăgând de timp pentru a întârzia nefastul sfârșit al protagonistului. Scenele cu așa-zise accente de thriller se interpun cu momente din viața personală a lui Panduru, care ocupă extrem de mult timp, par doar de umplutură și nu aduc nimic în plus. Relația „extra-conjugală” pe care o are personajul cu o studentă e proptită și ea cu grația unei nuci în perete în planul mai larg al filmului.

Rămâne de menționat prezența într-adevăr impunătoare a lui Mihai Constantin în rolul procurorului general, superiorul lui Panduru, care îmbină în manieră proprie caracterul fals parental cu cel al unui „mardeiaș” stilat, cu state vechi.

Într-o scenă interioară, petrecută într-un birou somptuos din cadrul Procuraturii, semiobscuritatea, întunecimea și fumul ca o capcană, produs de țigările aprinse ale superiorilor lui Panduru care, precum o haită de hiene, se năpustesc asupra lui, te duce cu gândul la un film despre mafioți, din anii ’70 sau ’80, bineînțeles, cu o reprezentare specific românească. Există un simț al esteticii în modul în care Tudor Giurgiu captează anumite scene, dar pe de-a întregul e unul lipsit de continuitate.

Ce-ar mai rămâne de spus? Faptul că numele personajelor sunt schimbate în film, din motive evident legale, inclusiv cel al lui Victor Ponta despre care se zvonesc multe vrute și nevrute și că acest lucru  a generat și el o popularitate pronunțată pentru un film care, cred eu, nu ar fi căpătat o vizibilitate atât de extinsă în caz contrar. Că Emilian Oprea e un actor cu potențial, dar care ar putea sa joace mai mult, să prezinte și verbal ceea ce e clar că poate face prin expresivitate. Că din nici un film românesc nu lipsește o scenă cu o mătușă/mamă/ bunică care te îmbie la o supă, la un ceai. Că poți face într-o oră jumătate ce ai făcut în peste două, și aici mă refer la cadența absolut proustiană a filmului. Atmosfera de tranziție, de Românie a începutul anilor 2000 e gri, mohorâtă, dar plină de efervescență într-un anumit fel, de o boare de justiție și schimbare care de fapt se dovedește a fi același colos care și-a extins rădăcinile împlântate în regimul comunist spre democrație.

cristian-768706l

sursa foto: cinemagia.ro

 

Concluzii: expresia „Ia-mi și mie un grepfruit” va deveni celebră (asta nu v-o mai explic, trebuie să vă uitați la film ca să înțelegeți profunzimea momentului). Un alt film despre cât de coruptă e România, despre un caz tragic și criminal, dar asupra căruia nu se aduce nici o lumină va deveni poate capodopera „kafkiană” a cinematografiei românești actuale. Răspunsul la întrebarea „De ce eu?” și-o vor mai pune mulți, dar niciunul într-un mot atât de patetic ca Emilian Oprea în filmul lui Giurgiu.

Postat pe martie 10th, 2015 de Anca.

Comentarii

Lasati un raspuns

Adresa de email nu va fi publicata.

Puteti folosi aceste HTML tag-uri si attribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>